De la corigentul miop la savantul excentric, moștenirea lui Mircea Eliade: povestea tumultoasei povești de dragoste din Maitreyi

Mircea Eliade poate fi descris ca o persoană a cărei viață s-a aflat la două extreme. În prima parte a vieții era corigentul care suferea de miopie, ajungând ca apoi să devină un cunoscut profesor de istorie a religiilor.

În prezent, foarte mulți liceeni dacă sunt întrebați despre autorul preferat, majoritatea acestora vor răspunde fără echivoc: Mircea Eliade. Acesta a fost autorul ca a reușit să îmbine filosofia perfect cu povestirile sale din India, dar și cu cele din adolescența unui miop.

Începând de la adolescenți, până la personalități, oricine își poate aduce aminte de romanul „Maitreyi” al celebrului scriitor, cifrele nefiind necesare pentru a se putea stabili notorietatea acestuia. Aproximativ 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filosofice traduse în 18 limbi stau drept mărturie acestor lucruri.

Chiar și cei fără drag prea mare de școală îl recunosc pe Eliade ca mare istoric al religiilor, eseist, prozator și profesor universitar. Unde mai pui că în spatele său mai stau dovadă și poveștile despre elevul mediocru care ajunge savant, dar și a acelui om de o generozitate uimitoare.

Chiar dacă numele acestuia este asemănător cu cel al cărturarului Ion Heliade Rădulescu, între cei doi nu a exista vreodată o legătură de sânge. Tatăl scriitorului a fost ofițer de infanterie din Tecuci, iar Mircea era cel de-al treilea copil al acestuia, altături de Corina și Nicu. Acesta este înscris la școala de pe strada Mântuleasa, deși nu a locuit acolo după cum ar putea reieși din cărțile sale.

„Am fost mândru când am îmbrăcat şorţul cenuşiu şi m-am dus singur la şcoală. Învăţasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce ar putea folosi. Nu mi se părea atât de interesant când am ajuns să silabisesc o-u, ou, bo-u, bou – nici chiar când am izbutit să citesc fără să mai silabisesc, «Ţara noastră se numeşte România»“, apare în „Memorii.

Imboldul lecturii a pornit de la fratele său Nicu care a reușit să învețe numele județelor din cărți, descoperind apoi în bibliotecă cărți intitulate „roman”. Cu toate acestea, bucuria de a descoperi cărțile se transformă într-o adevărată catastrofă.

Astfel, părinții lui primesc sfatul din partea învățătorului să nu îl lase să citească prea mult din cauza ochilor lui prea slabi. Acesta nu renunță uțțor la pasiunea sa și citea orice prindea, romane, Sherlok Holmesc, Psaltirea și alte titluri pe ascuns, în pod, în pivniță sau în grădină. Cu fiecare carte pe care o citea, dioptriile sale se măreau mai repede decât își schima lentilele, iar medicul îi recomandă să nu mai obosească ochii citind la lumina lămpii.

„Dar cum aş fi putut să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare saptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam, totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice.

Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii închişi, încercând să nu mă mai gândesc la nimic.“, mai scria Eliade.

Mircea Eliade dorea cu ardoare să citească tot mai mult, în timp ce tatăl său punea accent tot mai mare pe alte calități ale sale, cele de pianist. Acesta exersa tip de două ore zilnic, însă oricât ar fi repetat, nu reușea să rețină nici măcar o melodie.

Impresionanta poveste de viață a scriitorului Mircea Eliade

În copilăria sa, Eliade nu a fost un elev strălucit, nici în școala primară și nici în liceu. Acesta nu înțelegea de ce trebuie să facă teme și nici gramatica limbii franceze, precum nici să parcurgă manualul de limba română. Interesele sale avea la bază zoologia, căutând cât era ziua de lungă plante i insecte.

Venea de multe ori acasă cu borca cu șopârle, broaște sau tritoni, iar corigențele sale se adunau, mai concret la limba română, franceză și germană. Cu toate că nu avea o disciplină, Eliade a fost un elev strălucit. Reușește să ia toate corigențele, chiar cu nota 10 la limba română, datorită compozițiilor sale de 15-20 de pagini, scriind ce vedea.

Cu toate că îi era greu să accepte, renunță la ideea de a deveni chimist, așa cum visa în liceu. Mai departe intră la Facultatea de Litere și Filosofie din București, iar după absolvirea studiilor superioare pleacă în India pe un vapor.

Acestuia îi este aprobată cererea de a studia filosofia indiană precum și sanscrita, în Calcutta, cu profesorul Surendranath Dasgupta. Maharajaul Manindra Chandra Nandy îl invită pe acesta nu pentru doi ci pentru cinci ani. Acesta ajunge în casa profesorului Dasgupta unde o cunoaște pe Maitreyi, fiica acestuia de doar 16 ani.

Mircea Eliade se îndrăgostește nebunește de Maitreyi, iar apoi este hotărât să se convertească la hinduism. Povestea de dragoste a celor doi nu este însă văzută cu ochi buni de către profesorul Dasgupta care îl trimite pe Eliade acasă.

De asemenea, îi interzice lui Maitreyi să-l mai vadă, iar acesta decide să plece în Himalaya unde trăiește câteva luni în singurătate. În anul 1933 revine pe plaiurile natale și începe să așterne pe foaie cele trăite în India, în romanul „Maitreyi”.

„După vreo două săptămâni, Isaia Răcăciuni m-a chemat la editură să-mi spună că, spre marea lui uimire, vânzarea mergea destul de prost. «Poate că cititorii ezită din cauza titlului», a adăugat. Nu ştiu cum să-l pronunţe şi le e ruşine să intre într-o librărie şi să ceară o carte arătând-o cu degetul… “, mai apare menționat în memoriile autorului.

Această situație nu avea însă să dureze prea mult pentru că romanul devine un adevărat succes național, ca mai apoi să depășească granițele țării. În anul 1973, tânăra de altădată cere dreptul la replică scriind cartea „Dragostea nu moare”.

Eliade se căsătoresște prima dată cu Nina, care moare în anul 1944, iar a doua oară cu Christinel alături de care va trăi până în ultima zi, 22 aprilie 1986. Cei doi își petrec viața în Chicago unde ajunge profesor universitar a religiilor.

Vacanțele le petrec la Paris, alături de Emil Cioran și Eugen Ionescu, iar în Olanda alături de Sorin Alexandrescu, nepotul său. Aceasta este perioada în care numele Mircea Eliade ajunge la nivel mondial, mai ales că în acea vreme avea loc și mișcarea hippie din SUA.

Biroul lui Eliade care conținea corespondențe, manuscrise și alte lucrări este cuprins de flăcări, iar la scurt timp face un atac cerebral care-l țintuiește la pat. Acesta devine din ce în ce mai slăbit, ținând o mână pe ochelari și una pe verighetă, în încercarea de a face ultimele gesturi de tandrețe. La ora 9:15, în data de 22 aprilie, Eliade moare pe patul de spital cu o carte în mână.